E un sentiment plăcut să îţi vezi foştii elevi realizaţi! Fiecare dintre ei ocupă un loc în sufletul meu. Unii, un loc aparte, aşa cum îl are Alina.
Este vorba de ALINA (STOICA) GULER, promoţia 1999 a Colegiului Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” Zalău, absolventă a Facultăţii de Istorie-Geografie din cadrul Universităţii din Oradea (promoţia 2003).
Cunoscând-o de când a fost elevă a şcolii noastre (prima mea generaţie cărora le-am predat chimie în toţi cei patru ani), reîntâlnind-o după terminarea facultăţii, devenind colege la un moment dat, văzând-o cum se maturizează şi cunoscându-i realizările, am considerat oportun să îi dedic în luna Mărțișorului un articol.
Dacă acum ar fi momentul în care ar începe să-şi scrie povestea vieţii, am întrebat-o ce ar vrea să se ştie despre ea încă din primele rânduri? Ne-a mărturisit că i-ar plăcea să se ştie că este o persoană cu umor, liniştită, câteodată cu prea mult bun-simţ, căreia îi plac lucrurile organizate şi căreia îi place să interacţioneze cu oamenii, pentru că de la fiecare are ceva de învăţat. E o fire optimistă şi se ghidează după principiul „în tot răul este întotdeauna şi un bine”.
Îşi aminteşte cu plăcere de colegi, mai ales de cei cu care a legat prietenii ce durează în timp. Şcoala îi plăcea pur şi simplu. Îi place şi acum.
Din anii de liceu îşi aminteşte, în mod deosebit, de dirigintele pe care l-a avut, domnul profesor Mirel Matyas: „[...] îmi amintesc că orele de dirigenţie erau, aşa cum ar trebui să fie, cu poveşti de viaţă, cu învăţăminte, morală” şi de domnul profesor Cornel Maghiar: „[...] era amuzant şi încerca să fie un altfel de profesor, eu cred că a reuşit. Era şi serios în ceea ce priveşte transmiterea de informaţii de specialitate, dar era şi foarte apropiat de elevi”.
Consideră că în liceu era o fire liniştită şi crede că singurul lucru pe care l-a făcut mai deosebit a fost faptul că s-a învoit de la doamna profesor de franceză sub pretextul că i-a murit bunicul şi trebuie să meargă la înmormântare, dar, de fapt, a plecat cu colega de bancă la un film „fain” la Scala. Problema a fost că la ieşirea de la film, s-au întâlnit cu doamna profesor, care le-a zâmbit cu subînţeles...
Evident, materia preferată era istoria care i-a plăcut de când a studiat-o pentru prima dată în clasa a IV-a. S-a familiarizat însă mai mult cu această materie atunci când fratele ei se pregătea pentru Facultatea de Drept şi învăţa Istoria românilor. Îi plăcea pur şi simplu tot ce era legat de trecut.
Am rugat-o să dea timpul înapoi până la 18-19 ani şi să-mi spună dacă ar face aceleaşi alegeri. Răspunsul a fost afirmativ: „câteodată vara stau cu soţul meu, care e tot profesor şi îi spun că îmi este dor de şcoală, îmi place pur şi simplu ceea ce fac. Îmi place să lucrez cu copiii, o consider poate cea mai importantă profesie pentru că modelează oameni şi formează caractere”.
Am fost curioasă să aflu care este cea mai mare satisfacţie a dânsei pe plan profesional. Consideră o împlinire deosebită faptul că elevii o ţin minte şi îşi amintesc cu plăcere de ea peste ani, o vizitează, merg cu colinda de Crăciun, deşi au terminat şcoala de câţiva ani, o anunţă când li se întâmplă ceva important în viaţa lor, o sună de ziua ei sau vin la ea, îi spun că i-au urmat sfatul într-o anumită situaţie şi i-a ajutat, sau faptul că unii urmează cursurile Facultăţii de Istorie sau Relaţii Internaţionale sau Arheologie, deşi ei termină un liceu de Artă.
Ţinând cont de nevoile elevilor de azi, crede că un cadru didactic, pe lângă cunoştiinţele de specialitate, ar trebui să se apropie mai mult de elevi, să manifeste empatie, să îi placă în primul rând ceea ce face, apoi să facă atractivă disciplina pe care o predă.
Revenind la materia pe care doamna profesor o predă, personal consider istoria un domeniu fascinant. Și mă întrebam dacă îi mai pasionează și pe elevi? Doamna profesor e convinsă că da, poate şi pentru faptul că are un mod mai interesant de a le povesti, schimbând tonalitatea vocii pentru a accentua anumite lucruri și încheie de obicei spunând: „Continuarea, în episodul următor!” (replica apare și în sonetele unor clase terminale).
Cum discuţia se desfășoară între doi dascăli, voiam să aflu cum îi motivează pe elevi să înveţe „dincolo de note”? Răspunsul a fost prompt: „Pun suflet în ceea ce fac, iar copiii cred că observă acest lucru şi prind pur şi simplu drag de disciplină. Evident că nu reuşesc cu toţi...”
Elevii pregătiți dânsa la olimpiada de istorie sau diverse concursuri pe disciplină, au obținut rezultate foarte bune: 2015 - Premiul III la Olimpiada judeţeană de istorie, 2016 - Menţiune la Olimpiada judeţeană de istorie, Premiul I la Concursul Naţional de Istorie „Memoria Holocaustului”, 2018 - Menţiune la Olimpiada judeţeană de istorie, 2017 - Premiul I la Concursul Naţional de Istorie „Memoria Holocaustului”, 2019 - Premiul I la Olimpiada judeţeană de istorie. În spatele acestor reuşite se află multă muncă, pregătire, dăruire, pierderea unor momente importante din viaţa de familie. Cu toate că uneori suntem copleşiţi de nenumăratele sarcini de îndeplinit, totuşi nu renunţăm. Doamna profesor recunoaşte că n-ar fi putut, pentru că îi plac copiii în a căror privire citeşte inteligenţă şi bun- simţ. Din fericire, încă se mai găsesc asemenea elevi care îndrăgesc această disciplină – istoria - astfel că se simte norocoasă că îşi petrec din timpul lor în compania dânsei pentru încă „o poveste”.
În opinia dânsei, generaţiile actuale de elevi sunt, din păcate, tot mai dezinteresate de şcoală, nu-i motivează aproape nimic să înveţe, având exemple în jur care arată că se poate să ai bani şi fără multă şcoală, și mulţi părinţi încurajează această atitudine neprincipială.
Am rugat-o să ne spună, pe baza experienţei dobândite, cum ar trebui să fie la modul ideal, relaţia profesor-elev. Să ne împărtăşească, de asemenea, cum a fost relaţia cu elevii la începutul carierei şi cum a evoluat de-a lungul timpului. „Eu consider că un profesor trebuie să fie apropiat de elevii săi. Nu ar trebui ca actul didactic să se rezume la transmiterea de informaţii de specialitate, ci să discute cu elevul, să îl întrebe de ce e trist când vede asta pe chipul lui sau de ce nu se pregăteşte suficient pentru ore. Unii dintre ei au acasă poveşti de viaţă triste, din păcate...”. Ştiu că se înțelege bine cu elevii săi, dovadă fiind bucuria în ochii lor când se reîntâlnesc, cum chiar dânsa ne mărturiseşte. Cădem de acord că, din păcate, unii elevi manifestă o conduită nepotrivită statutului lor. Dacă în perioada comunistă disciplina era drastică, acum, din păcate, școala a devenit prea permisivă.
În anul 2005 am devenit colege la Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” Zalău. Am dorit să aflu cu sentiment s-a întors ca profesor în şcoala în care a fost elevă şi eram curioasă să aflu cum e să fii colegă cu foştii dascăli. „Am simţit emoţie, poate chiar puţină frică. Nu credeam că mă voi ridica la nivelul aşteptărilor celor din jur, nu credeam atunci că vor ajunge să mă considere una de-a lor. Pentru mine API a rămas în suflet pentru totdeauna. Trebuie să recunosc, a fost un sentiment plăcut atunci când am simţit că foştii mei profesori spun lucruri frumoase despre mine și le sunt recunoscătoare pentru aceasta”.
Îşi amintește de această perioadă când alături de colega Mariana Iuga, care îi devine mentor şi prietenă apropiată, demarează multe proiecte educaționale, apar primele rezultate cu elevii. Astfel, foştii profesori devenindu-i colegi, trăieşte un sentiment deosebit, de împlinire profesională.
Doamna profesor este dascăl de 17 ani. Am întrebat-o cum ar caracteriza experienţa dânsei de profesor în sistemul de învăţământ preuniversitar din România. Am aflat astfel, că a predat atât în mediul rural, cât şi în mediul urban, la copii silitori sau mai puțin implicați, la copii de etnie romă sau care proveneau din familii cu situaţie materială precară, la copii cu probleme de comportament sau cu diferite boli fizice sau psihice; crede că nimic nu o mai poate surprinde „atâta timp cât tu poţi să te adaptezi situaţiei, totul poate merge bine”.
Consideră că sistemul de învăţământ din România este complicat şi se axează foarte mult pe teorie şi nu pe practică. Din păcate, elevii nu prea sunt stimulați să gândească şi atunci când trebuie să facă, li se pare foarte greu. De asemenea, sunt încă mulţi profesori conservatori, care predau doar expozitiv şi nu interacţionează cu elevii şi astfel nu reușesc să-i motiveze să învețe. Şcoala nu mai este frecventată cu plăcere, nu mai este percepută ca o etapă importantă în formarea tânărului ca cetăţean, ci ca pe „un rău necesar”. Ar recomanda alegerea meseriei de profesor unui tânăr numai dacă are înclinație spre acest domeniu, iubește copiii şi dorește să şi-i facă prieteni.
Principalele lucruri pe care încearcă să le transmită elevilor sunt: optimismul, încrederea în forţele proprii, gândirea pozitivă, cinstea, corectitudinea (crezul său fiind că „mai bine nu faci un lucru decât să îl faci de mântuială, doar să fie făcut”) şi bunul-simţ.
Ce aţi pierdut şi ce aţi câştigat, profesând ca dascăl? Care a fost cea mai frumoasă zi pe care aţi trăit-o în carieră? La aceste întrebări mi-a răspuns zâmbind că, probabil, a pierdut câţiva neuroni, dar a câştigat prietenia, respectul şi aprecierea elevilor, dar şi înţelepciune. „Nu aş putea spune care a fost cea mai frumoasă zi, probabil când am reuşit să mă transfer în Zalău şi nu mai eram nevoită să fac naveta, dar tot fericită am fost şi când o elevă de-a mea a obţinut Premiul I la Olimpiada de istorie, etapa judeţeană”.
Ne-am întâlnit de câteva ori cu ocazia unor activităţi extraşcolare, activităţi pe care le consideră importante în pregătirea elevilor. Aceste activităţi creează legături între elevi mai apropiate, aceştia sunt mai interesaţi de discuţiile pe o anumită temă, desfăşurate în afara şcolii, sunt mult mai atenţi.
Aş dori să menţionez aici câteva dintre activităţile desfăşurate sau parteneriate încheiate de doamna profesor cu diferite instituţii: Pe urmele strămoşilor, parteneriat cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău şi cu Biblioteca Judeţeană „Ioniţă Scipione Bădescu” Sălaj, care s-a materializat printr-o activitate de restaurare a ceramicii dace, la muzeu, o vizită la Porolissum şi cercetare la Biblioteca Judeţeană unde s-a realizat o emisiune TV de către Sălăjeanul TV (a dat primul interviu televizat având un microfon ataşat cu baterie la spate:)) ). Elevii implicaţi au fost deosebit de încântaţi; Europa, unitate în diversitate, parteneriat cu Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” Zalău şi alte şcoli din ţară, concretizat prin participarea la mese rotunde, simpozion, festival de tradiţii; Prevenirea abandonului şcolar, parteneriat cu mai multe şcoli din judeţ; Unire-n cuget şi-n simţiri, parteneriat cu mai multe şcoli din Zalău cu ocazia Centenarului Marii Uniri; E cool să fii cult-Familia în comunism, parteneriat cu MJIA Zalău. Elevii au adunat obiecte din perioada regimului comunist şi le-au prezentat în cadrul unei expoziţii, obținând Premiul Cea mai bună prezentare (elevii au recitat poezii din perioada ceauşistă şi au fost şocaţi de cultul personalităţii...); Stop violenţa, parteneriat cu Jandarmeria Zalău; programul Junior ACHIEVEMENT, implementat la clasa a V-a la care doamna profesor este diriginte.
Ştim cu toţii că la ora actuală, televizorul şi internetul câştigă teren în defavoarea cărţilor. Am provocat-o puţin, întrebând-o dacă mai putem noi, profesorii, câştiga lupta cu tehnologia? Doamna profesor crede că folosirea tehnologiei în exces, e doar o etapă din evoluţia societăţii umane. Din păcate, a văzut mulţi copii dependenţi de telefoane, la care nu renunță nici chiar în timpul orelor. Poate şi maniera de predare ar trebui să se schimbe radical, poate dacă ne-am folosi şi noi profesorii de tehnologie în actul educaţional, ar deveni mai interesaţi. Privind pasiune pentru lectură, ne împărtăşește din exemplul personal, „dacă eu citesc cât de des pot, cam o carte pe lună, evident fetele mele mă iau ca exemplu. Seara îmi este greu să o opresc pe cea mare de la citit pentru că e foarte captivată tot timpul de poveste. Puterea exemplului e cea mai mare. Deseori mi se plâng părinţii că nu citesc copiii, dar atunci când îi întreb dacă ei citesc, se uită miraţi la mine «eu, eu nu am timp doamna dirigintă...»”.
Cu gândul la zile însorite, am întrebat-o dacă vacanţele sunt pentru dânsa o pauză în educaţie sau o prelungire a acesteia prin învăţare? Ne-a mărturisit că în vacanţă se şi relaxează, dar şi citeşte mult. Îi plac acele cărţi care tratează subiecte despre societatea umană în diferite perioade ale evoluţiei, dar şi din diferite culturi, obişnuieşte să ia şi notiţe, deci e tot o continuare a învăţării. În fiecare loc nou unde ajunge cu fetele dânsei, îi place să facă pe ghidul şi să le prezinte aspecte legate de istoria sau geografia acelui loc. Crede că e un defect profesional:)).
Ştiam că doamna profesor îşi face timp şi pentru hobby-urile dânsei. Am rugat-o să ne povestească pe scurt despre pasiunea pentru activităţi de grădinărit şi să îmi descrie sentimentul pe care-l are când îşi petrece timpul în propria „grădină”. Astfel am aflat că: „În 2003 m-am căsătorit şi am revenit în Zalău. Am dat examen pentru un post în învăţământ şi am lucrat ca suplinitoare la şcoala din Mirşid. Soţul meu a primit post la Creaca, astfel făceam amândoi naveta, el cu maşina noastră şi eu cu trenul. În acelaşi timp, în fiecare vineri mergeam la Oradea pentru că ne-am înscris la cursurile de master, iar soţul meu preda la Facultatea de Geografie având laboratoarele de cartografie. Ne-am dat seama în scurt timp că salariul de profesor nu ne ajunge de la o lună la alta, deşi încercam să limităm cheltuielile cât mai mult posibil. În anul 2004, am cunoscut o persoană care se ocupa de solarii, astfel că aşa a început hobby-ul nostru necesar pentru a ne aduce un venit în plus. Cu timpul am început să îndrăgesc toate etapele pe care era necesar să le desfăşor pentru a avea o roşie de calitate sau un ardei capia gustos şi sănătos. Toate activităţile mă relaxează şi mă simt pur şi simplu eliberată de stresul zilnic. Îmi place să îmi umplu curtea cu flori sau plante agăţătoare sau copăcei ornamentali, îmi place să am o viaţă colorată”.
Preocupată intens pentru promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor din România a scris două scenete pe această temă: Udatul fetelor, prezentarea unui obicei slovac, ce a câştigat şi Premiul I la un festival de tradiţii organizat în parteneriat cu Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” Zalău şi sceneta Descântec pentru măritişul fetelor, ce a obţinut Menţiune la acelaşi festival. Ne mărturiseşte că „pasiunea pentru etnografie am descoperit-o în anul doi de facultate când m-am înscris la un curs opţional de etnografie şi am realizat că multe din lucrurile prezentate de domnul profesor le ştiam din satul bunicilor. Bunica mea paternă era una din descântătoarele din sat, astfel că îmi aminteam multe descântece murmurate atunci când avea vreun «pacient». Am început să adun informaţii de la babele din sat, astfel că în doi ani aveam material suficient pentru lucrarea de licenţă. În urmă cu 10 ani, printr-o legătură de rudenie creată atunci, am cunoscut-o pe Camelia Burghele, cunoscuta etnografă sălăjeană, care cunoscând preocupările mele m-a încurajat să continui, ceea ce culesesem fiind de valoare. Astfel că am continuat, adunând mai multe informaţii din acest domeniu, lucru care a dus la scrierea lucrării mele de grad I, tot în această temă. Activând la Liceul de Artă am avut norocul să cunosc două fete de etnie slovacă, care m-au ajutat să le prezint obiceiurile în cadrul Festivalului de tradiţii organizat de API. Scriu de ceva vreme şi în revista satului Bănişor articole etnografice şi îmi doresc să continui acest lucru”.
Am rugat-o să ne dezvăluie proiectele concrete pe care doreşte să le realizeze în plan profesional. Am aflat că proiectul la care lucrează are legătură şi cu domeniul personal, dar şi cu cel profesional. Doreşte să realizeze arborele genealogic al familiei care, se pare, are rădăcini într-un sătuc din Munţii Apuseni. Cercetarea istorică a adus-o la sfârşitul secolului al XIX-lea...deocamdată.
Îi mulţumim doamnei profesor pentru amabilitatea de a ne împărtăşi frânturi de amintiri, gândurile, proiectele dânsei şi îi dorim succes în activităţile pe care le va desfăşura.
Au consemnat, prof. Zinia Matyas
prof. Mihaela Sălăjan
Foto: Alina Guler (arhiva personală)
Pentru alte activităţi desfăşurate la API accesaţi link-ul Activităţi/Evenimente.
Reproducerea textului şi a fotografiilor este interzisă fără acordul coordonatorului proiectului "Punţi peste generaţii" - Zinia Matyas